Nimănui nu i-a trecut prin cap să arunce keitch-ul și să păstreze doar Matisse-ul

Cum intrai, pe peretele din dreapta vedeai un Matisse. O reproducere, normal. Era identica originalului și atrăgea privirile ca un magnet.

Aș zice însă că, de vină, nu erau măiestria realizării sau aprecierea pentru lucrarea originală, de care nimeni nu știa de fapt. Frapant era, mai degrabă, stilul tabloului, neobișnuit pentru a fi regăsit, la începutul anilor ’90, într-o sufragerie oarecare dintr-un bloc de locuințe craiovean.

În primele luni de la achiziție, musafirul obișnuit nu știa ce să zică. Cel mai amuzant a fost atunci când o prietenă a mamei a zis, în trecere, că și ea, în școală, desena exact la fel.

Tabloul nostru fusese creat în anul ‘96 de un pictor local, prieten cu tatăl meu. De atunci stă la ai mei  în sufragerie, iar toți cei care intră pentru prima dată acolo rămân, pentru câteva secunde, cu ochii țintă la el.

Apoi se uită rapid în jur, involuntar căutând un reper decorativ, care să le confirme că nu au greșit camera, căci cine și-ar pune așa un tablou în sufragerie?

Găsesc ceva rapid. Peretele alăturat găzduiește  clasicul piesaj cu apusul de soare surprins pe un râu oarecare ce traversează  lin o pădure înverzită. Așa da!

În copilărie îl priveam des și încercam să-mi imaginez ce e dincolo de padure, cum o fi temperatura acolo, daca bate vântul, se aud multe păsărele, ori e liniște deplină.

A venit apoi “Matisse-ul” și, cu totul surprinzător, s-a integrat perfect în decor. Nimănui nu i-a trecut prin cap să arunce keitch-ul și să păstreze doar “Matisse-ul”.

În timp, apusul devenise “tabloul din sufragerie” pe care mama îl ștergea de praf la curățenia generală, de care trebuia mereu să ținem cont când voiam să mutăm mobila, care apărea întâmplător prin pozele de familie, la care ne uitam absent atunci când fiecare dintre noi avea chef să se uite pe pereți.

Am văruit, am redecorat, am crescut, am schimbat mileniul, am plecat de acasă, ne-am schimbat viețile, tabloul din sufragerie a rămas. Oricat timp ar trece, valoarea lui artistica este în continuare 0, însa nimeni nu a zis încă: “Să scăpăm de el!”.

Acolo, la ai mei  în sufragerie, nici „Matisse-ul” nu e admirat ca la muzeu, nici apusul keitch-os nu e doar atât. Ambele au preluat din identitatea casei și din toate cele bune și rele ce s-au întâmplat acolo de-a lungul timpului. Sunt parte din „acasă”, din amintirile și trăirile de acolo și, într-un fel, vorbesc despre paradoxala noastră viață de familie.

Așa că, atunci când am ajuns să am și eu propria casă, cu grijă am ales primele tablouri. Cu timpul, sigur vom aduga și altele, însă pe acestea două nu cred ca o să le dam jos/înlocui vreodată – Gutless si Muffin Mermaid.