“Zilnic văd citate motivaționale și inspiraționale. Oare ce fac oamenii cu motivația și inspirația lor? … că asta nu mai văd…”

Cu o cafea aburindă în mână și ochii încă somnoroși, reușesc să citesc, printre zecile de update-uri, întrebarea asta în News Feed dis de dimineață. Mă pune pe gânduri.

Cinstit, și eu m-am gândit deseori de ce scriu unii gândurile altor oameni, fie ei și geniali, în locul în care ar trebui să își scrie propriile gânduri?

Și, chiar așa, ce fac apoi cu toată motivația și inspirația care se naște, crește și se-ntărește pe măsură ce dai copy/paste/post lui Dalai Lama, Jobs ori, după gusturi, Salam?

Oare își închid exaltați laptopul, se ridică și merg să schimbe lumea cu o idee simpla dar măreață, sau să construiască planuri de afaceri revoluționare care îi vor îmbogăți în timp ce vor crea o lume mai bună pentru noi toți?

Nu știu ce să zic…

Cred mai degrabă că toată inspirația și motivația născută de numeroasele citate celebre îi ajută să treaca cu 10% mai mult entuziasm printr-o nouă zi aproape la fel ca cea de ieri, în care rutina, mediocritatea și plictisul domnesc.

În așteptarea acelor puține momente remarcabile pe care cineva le are în viață, doar automotivarea cu idei general valabile rostite cu elan dis de dimineață le poate da o senzație plăcută ca totul chiar are un rost.

Din păcate senzația asta e goală și trece la fel de repede ca boos-tul de energie pe care ți-l dă o doză de Cola pe stomacul gol. După nici 30 de minute ai nevoie de un nou șut în fund să te miști mai cu talent printre zilele astea gri ce sunt toate cam la fel.

Așa că, zic eu, efectul unui citat celebru ține cât să te ridici din pat și să începi o nouă zi, care nu e chiar atât de nouă de fapt, din moment ce de-a lungul ei vei face exact ce ai facut și ieri, cu prea mici și neimportante variațiuni.

Sau poate că mă înșel, iar fanii citatelor motivaționale chiar fac ce li se spune, de peste veacuri, de cei care chiar au făcut ce au zis și scris, devenind astfel și ei, la rândul lor, mai buni, mai de succes…

Anunțuri

Brrr, dar frig mai e acolo, în tine…

Chiar dacă afară e o zi însorită, se poate ca ție să-ți fie frig rău de tot. Să stai zgribulit acasă, cu o cană de ceai fierbinte în mână, cu picioarele amorțite, degetele învinețite și să te întrebi sincer “Bă, da’ de unde vine frigul ăsta care îmi intră în oase și care nu trece oricâte ceaiuri aș bea și oricâte pături aș pune pe mine?”

Și nu, nu ai gripă… ai verificat deja.

Și atunci, chiar dacă ești sănătos tun, ție tot îți vine să suni la Salvare, să vină ei să te scoată din *****, că tu ai cam obosit…

E clar că gerul ăsta vine de undeva din tine și nu trece cu supici de pui. Și cum ar putea, din moment ce zici că ai ajuns în Antarctica atunci când te uiți în suflețelul tău plăpând? Acolo e buba, iar încălzirea interior-globală și topirea calotelor sufletesc-glaciare e de durată, se stie.

“Dar când mi s-au transformat toate gândurile frumoase în țurțuri tăioși și groși cât brațul, iar omenia într-un lac acoperit cu gheață de 3 metri grosime? Azi-noapte?” Te întrebi mirat…

Ei bine, așa-i cu energiile astea negative. Uiți și tu o data ușa de la intrare crăpată și uite-așa, fără să-ți dai seama când și cum, ele intră tiptil și te-ngheață bocnă pe interior.

Apoi, te trezești într-o dimineață cu era glaciară în suflet, înfrigurat și parcă imobilizat la pat, undeva unde nu vezi, pe niciun perete, vreun semn de “Exit” prietenos și verde…

De ce ies în stradă pentru Roșia Montana?

Păi, printre multe altele, ca să mă revanșez pentru ceva ce s-a întâmplat acum vreo 23 de ani, într-o iarna foarte, dar foarte grea…

Dar să o luăm cu începutul.

Era o zi ploioasă de vară, eu să fi avut doar câțiva ani, bunicul meu era lângă mine și stăteam amândoi în pragul casei noastre de la țară. Țineam ușa deschisă și priveam afară cum plouă. Așteptam să stea. În acele momente liniștite, începeau poveștile.

Cel mai bine din ziua aceea îmi aduc aminte cum, la un moment dat, bunicul meu ridică privirea și îmi arătă ceva aflat nu prea departe, cam la vreo 2 străzi depărtare. O macara. O știam dintotdeauna, dar nu-i dădusem niciodată atenție. Stătea acolo zi și noapte, nemișcată, un schelet de fier vechi așteptând să cadă. În ziua aceea i-am aflat povestea.

“Dacă nu venea Revoluția, acu’ eram la cucurigu. Ne lua dracu’ pe toți.” mi-a zis arătând insistent spre macaraua părăsită și apoi spre blocurile comuniste care se vedeau și ele în apropiere.

Privirea lui, pe care n-am putut-o uita niciodată, exprima neputință, disperare, resentimente și multă durere. Retrăia chiar atunci tot ce simțise pe vremea când macaraua aia funcționa neîncetat, apropiindu-se de casa lui puțin câte puțin în fiecare zi, iar el nu putea face nimic. Îmi închipui că exact așa arată, în momentul în care își află sentința, un nevinovat închis pe viață.

Își amintea cum fusese legat de mâini și de picioare de un sistem care își propusese să transforme comunități rurale în orașe industrializate, așa că demola casă după casă, iar pe țărâna proaspătă făcea loc dezvoltării economice, blocurilor, fabricilor și uzinelor, locurilor de muncă, poluării și disperării.

Încă puțin și venea rândul casei bunicului meu să fie demolată, iar el era complet neputincios. Înfrânt. Singur în fața unui stat autist și dezumanizat.

Dar ceva s-a întâmplat! Chiar atunci cand demolarea era la doar două străzi distanță de noi, a venit acea iarna grea a anului ’89, iar câțiva tineri din București și nu numai au ieșit pe străzi și au făcut istorie. Macaraua s-a oprit pentru totdeauna, casa bunicului meu a rămas în picioare, iar el, alături de toți cetățenii țării, inclusiv cei din Roșia Montana, și-au recuperat toate drepturile, chiar și pe cel la proprietate.

Dar asta până în 27 august 2013, atunci cand guvernul a inaintat un proiect de lege care, printre extrem de multe alte lucruri revoltatoare și nedrepte, acordă dreptul unei companii private de a-și însuși proprietățile oamenilor din Roșia Montana împotriva voinței lor, de a le demola și de a face în loc ce vrea ea. Ca și cum Revoluția nu ar fi venit vreodată.

În 27 august 2013 ne-am întors în timp. Timpul greu și apăsător de acum 23 de ani, așa ca tinerii din Bucuresti au iesit din nou pe strazi, iar eu m-am alăturat lor. Pentru că, deși nu am fost vreodată la Roșia Montana si nu am cunoscut personal pe nimeni de acolo, cunosc prea bine disperarea pe care trebuie sa o aibă in priviri zilele astea. Am mai vazut-o odată, demult.

Știu cât este de dureros să fii singur în fața unui sistem mai mare și mai puternic decât tine care și-a propus să te strivească. Dar la fel de bine știu că un astfel de sistem poate fi înfrânt cu ajutorul unor tineri care ocupă strazi si constiințe strigând tare ca Roșia Montana nu e de vânzare! Uniți salvam Roșia Montana!

Liniștea gălăgioasă de acasă.

Abia ce m-am trezit, iar de afară se aud mii de rândunele.

Oare se ceartă, oare se-mpacă? Vocile lor mici și ascuțite mă amețesc de-a dreptul, iar soarele puternic de vară îmi ajunge direct în creier în timp ce, cu ochii întredeschiși, bâjbâi lamentabil prin bucătărie încercând să pun de o cafea.

După nici un minut se aude filtrul cum horcăie, bâzâie, spumegă, fumegă și, chiar în momentul în care își dă parcă ultima suflare, camera se umple de aroma puternică și mult așteptată de cafea. Îmi intră în plămâni, prin păr, iese pe sub ușă, se ridica până în tavan și apoi mă învăluie ușor. E clar un semn de prietenie din partea acestei lumi în care vrând nevrând m-am trezit și în dimineața asta, așa că imi torn o cană plină și iau încetunel o sorbitură. Mă ard ușor pe vârful limbii dar, la fel ca și ieri, la fel ca și mâine, a meritat.

Fac doi trei pași, ajung mulțumită pe balcon și mă uit în zare. Ceața din priviri mi se împrăștie treptat, la fel și cea pe care somul adânc și visele de-acum uitate au așezat-o azi-noapte pe GPS-ul meu intern. Mă regăsesc.

Încă o sorbitură, două, trei. Mă trezesc de-a dreptul si simt că toată zarva asta păsărească de afară e totuși… liniștitoare.

Mi-amintește de cum era acum mult, mult timp, atunci când mă trezeam în fiecare dimineață de vară la țară. Săream din pat și din „doi pași și trei mișcări” eram deja afară. Cerul de un albastru infinit stătea calm deasupra mea, iar soarele fără de nori și ale lui raze arzătoare mă trezeau pe loc. Din când în când o adiere răcoroasă îmi șoptea încet că încă-i dimineață, iar toți decibelii născuți din mii de piepturi de rândunele, găini și păsărei, porumbei și pui de gâscă, rațe și alte vietăți îmi aduceau o linișite imensă, așa cum numai acasă poți simți.

Acum sunt însă departe de timpul și locul acela, de „acasă”, acolo unde am visat de multe ori că odată și odată, nu știu cum, voi reveni.

Realizez însă că, așa cum stau eu acum si aici, cu o cafea în mană, cu zarva asurzitoare de afară în timpane și cu viitorul incert în fața mea, nu doar că mă simt la fel ca atunci, ci chiar sunt, după foarte mult timp, din nou acasă.

Și mă simt bine. Se pare că pâna la urmă, nu știu cum, am revenit. În sfârșit am regăsit sentimentul de a mă simți ca acasă, aici unde sunt acum.

Nimănui nu i-a trecut prin cap să arunce keitch-ul și să păstreze doar Matisse-ul

Cum intrai, pe peretele din dreapta vedeai un Matisse. O reproducere, normal. Era identica originalului și atrăgea privirile ca un magnet.

Aș zice însă că, de vină, nu erau măiestria realizării sau aprecierea pentru lucrarea originală, de care nimeni nu știa de fapt. Frapant era, mai degrabă, stilul tabloului, neobișnuit pentru a fi regăsit, la începutul anilor ’90, într-o sufragerie oarecare dintr-un bloc de locuințe craiovean.

În primele luni de la achiziție, musafirul obișnuit nu știa ce să zică. Cel mai amuzant a fost atunci când o prietenă a mamei a zis, în trecere, că și ea, în școală, desena exact la fel.

Tabloul nostru fusese creat în anul ‘96 de un pictor local, prieten cu tatăl meu. De atunci stă la ai mei  în sufragerie, iar toți cei care intră pentru prima dată acolo rămân, pentru câteva secunde, cu ochii țintă la el.

Apoi se uită rapid în jur, involuntar căutând un reper decorativ, care să le confirme că nu au greșit camera, căci cine și-ar pune așa un tablou în sufragerie?

Găsesc ceva rapid. Peretele alăturat găzduiește  clasicul piesaj cu apusul de soare surprins pe un râu oarecare ce traversează  lin o pădure înverzită. Așa da!

În copilărie îl priveam des și încercam să-mi imaginez ce e dincolo de padure, cum o fi temperatura acolo, daca bate vântul, se aud multe păsărele, ori e liniște deplină.

A venit apoi “Matisse-ul” și, cu totul surprinzător, s-a integrat perfect în decor. Nimănui nu i-a trecut prin cap să arunce keitch-ul și să păstreze doar “Matisse-ul”.

În timp, apusul devenise “tabloul din sufragerie” pe care mama îl ștergea de praf la curățenia generală, de care trebuia mereu să ținem cont când voiam să mutăm mobila, care apărea întâmplător prin pozele de familie, la care ne uitam absent atunci când fiecare dintre noi avea chef să se uite pe pereți.

Am văruit, am redecorat, am crescut, am schimbat mileniul, am plecat de acasă, ne-am schimbat viețile, tabloul din sufragerie a rămas. Oricat timp ar trece, valoarea lui artistica este în continuare 0, însa nimeni nu a zis încă: “Să scăpăm de el!”.

Acolo, la ai mei  în sufragerie, nici „Matisse-ul” nu e admirat ca la muzeu, nici apusul keitch-os nu e doar atât. Ambele au preluat din identitatea casei și din toate cele bune și rele ce s-au întâmplat acolo de-a lungul timpului. Sunt parte din „acasă”, din amintirile și trăirile de acolo și, într-un fel, vorbesc despre paradoxala noastră viață de familie.

Așa că, atunci când am ajuns să am și eu propria casă, cu grijă am ales primele tablouri. Cu timpul, sigur vom aduga și altele, însă pe acestea două nu cred ca o să le dam jos/înlocui vreodată – Gutless si Muffin Mermaid.

“I hate Mondays” – postat astăzi pe Spring 2013 Official Facebook page

E ora 14 și se pare că nimic nu poate opri ziua asta din trecerea ei tăcută prin noi. Inevitabil va ajunge și ea, peste doar câteva ore, o altă seară rece de martie.

Și asta chiar dacă, mă gândesc eu, azi noapte, când încă visa la ce va deveni odată ajunsă-n zori, zilei de azi i-ar fi plăcut la nebunie să devina o sâmbătă călduță de martie, cu adieri plăcute, zumzet de albine și miros de ghiocei…

Ce naiba, fată! Nu știai că, în zilele noastre, e cool să fii o bitch?

Adică, în cazul tău, o zi de luni rece și ploioasă. Doar așa ai șanse să faci vâlvă pe Facebook, să fii urmărită. Toată lumea vobește despre tine, naști slogane și postări, umpli news feed-uri mai rapid decât poate cineva scrola, așa că fii mulțumită! Cum ar zice unii, te-ai viralizat!

În ceea ce mă privește, obișnuiam să-mi placă lunile mai mult ca duminicile, însă acum lucrurile s-au inversat. M-a convins Facebook-ul și bine a facut! Sincer, cum să placi zilele astea de luni cu doar 0 grade în loc de 15-20, în care plouă, norii nu mai fug odată, iar primavara aia întârzie prea mult…

Apropo, știți oare ce-o fi cu ea? De ce nu a ajuns încă la birou?

Probabil că și ea, la rândul ei, crede că “Monday is a bitch”. Chiar acum postează asta pe Facebook, lângă o poză cu Garfield somnoros tolănit pe canapea.

“Like&Share everyone dacă și voi credeți la fel!!”, ar fi zis ea, în completare…

Nimeni nu scapă de așa ceva…

Sunt zilelea alea pe care ai vrea să le ocolești pur și simplu, în care simți că îți fuge pamântul de sub picioare și, fără să te anunțe măcar, face schimb mișelește cu cerul.

Astăzi cerul acesta complice este gri și ploios, alunecos ca o șopârlă din fundul grădinii și, pentru că s-a hotărât el să stea așa, cu susul în jos, îți dă amețeli îngrozitoare!

Ei, în zilele în care totul e dubios și tot ce vrei este să trecă mai repede, deschizi o pagină de Word nou-nouță, albă și curată și te apuci să scrii. Și apoi să ștergi.

Hm, parcă nu merită să o umpli cu gândurile tale care, de atâta amar de stat în cap, încep să semene cu zambila primita de 8 Martie și uitată în paharul cu apă tocmai până azi, pe 12.

Ori schimbi apa stătută, ori arunci zambila, ori deschizi fereastra să mai intre niște aer curat…

Of, fir-ar! Și când te gandești că azi ar fi trebuit să fie o zi frumoasă de primavară…