De ce ies în stradă pentru Roșia Montana?

Păi, printre multe altele, ca să mă revanșez pentru ceva ce s-a întâmplat acum vreo 23 de ani, într-o iarna foarte, dar foarte grea…

Dar să o luăm cu începutul.

Era o zi ploioasă de vară, eu să fi avut doar câțiva ani, bunicul meu era lângă mine și stăteam amândoi în pragul casei noastre de la țară. Țineam ușa deschisă și priveam afară cum plouă. Așteptam să stea. În acele momente liniștite, începeau poveștile.

Cel mai bine din ziua aceea îmi aduc aminte cum, la un moment dat, bunicul meu ridică privirea și îmi arătă ceva aflat nu prea departe, cam la vreo 2 străzi depărtare. O macara. O știam dintotdeauna, dar nu-i dădusem niciodată atenție. Stătea acolo zi și noapte, nemișcată, un schelet de fier vechi așteptând să cadă. În ziua aceea i-am aflat povestea.

“Dacă nu venea Revoluția, acu’ eram la cucurigu. Ne lua dracu’ pe toți.” mi-a zis arătând insistent spre macaraua părăsită și apoi spre blocurile comuniste care se vedeau și ele în apropiere.

Privirea lui, pe care n-am putut-o uita niciodată, exprima neputință, disperare, resentimente și multă durere. Retrăia chiar atunci tot ce simțise pe vremea când macaraua aia funcționa neîncetat, apropiindu-se de casa lui puțin câte puțin în fiecare zi, iar el nu putea face nimic. Îmi închipui că exact așa arată, în momentul în care își află sentința, un nevinovat închis pe viață.

Își amintea cum fusese legat de mâini și de picioare de un sistem care își propusese să transforme comunități rurale în orașe industrializate, așa că demola casă după casă, iar pe țărâna proaspătă făcea loc dezvoltării economice, blocurilor, fabricilor și uzinelor, locurilor de muncă, poluării și disperării.

Încă puțin și venea rândul casei bunicului meu să fie demolată, iar el era complet neputincios. Înfrânt. Singur în fața unui stat autist și dezumanizat.

Dar ceva s-a întâmplat! Chiar atunci cand demolarea era la doar două străzi distanță de noi, a venit acea iarna grea a anului ’89, iar câțiva tineri din București și nu numai au ieșit pe străzi și au făcut istorie. Macaraua s-a oprit pentru totdeauna, casa bunicului meu a rămas în picioare, iar el, alături de toți cetățenii țării, inclusiv cei din Roșia Montana, și-au recuperat toate drepturile, chiar și pe cel la proprietate.

Dar asta până în 27 august 2013, atunci cand guvernul a inaintat un proiect de lege care, printre extrem de multe alte lucruri revoltatoare și nedrepte, acordă dreptul unei companii private de a-și însuși proprietățile oamenilor din Roșia Montana împotriva voinței lor, de a le demola și de a face în loc ce vrea ea. Ca și cum Revoluția nu ar fi venit vreodată.

În 27 august 2013 ne-am întors în timp. Timpul greu și apăsător de acum 23 de ani, așa ca tinerii din Bucuresti au iesit din nou pe strazi, iar eu m-am alăturat lor. Pentru că, deși nu am fost vreodată la Roșia Montana si nu am cunoscut personal pe nimeni de acolo, cunosc prea bine disperarea pe care trebuie sa o aibă in priviri zilele astea. Am mai vazut-o odată, demult.

Știu cât este de dureros să fii singur în fața unui sistem mai mare și mai puternic decât tine care și-a propus să te strivească. Dar la fel de bine știu că un astfel de sistem poate fi înfrânt cu ajutorul unor tineri care ocupă strazi si constiințe strigând tare ca Roșia Montana nu e de vânzare! Uniți salvam Roșia Montana!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s