Liniștea gălăgioasă de acasă.

Abia ce m-am trezit, iar de afară se aud mii de rândunele.

Oare se ceartă, oare se-mpacă? Vocile lor mici și ascuțite mă amețesc de-a dreptul, iar soarele puternic de vară îmi ajunge direct în creier în timp ce, cu ochii întredeschiși, bâjbâi lamentabil prin bucătărie încercând să pun de o cafea.

După nici un minut se aude filtrul cum horcăie, bâzâie, spumegă, fumegă și, chiar în momentul în care își dă parcă ultima suflare, camera se umple de aroma puternică și mult așteptată de cafea. Îmi intră în plămâni, prin păr, iese pe sub ușă, se ridica până în tavan și apoi mă învăluie ușor. E clar un semn de prietenie din partea acestei lumi în care vrând nevrând m-am trezit și în dimineața asta, așa că imi torn o cană plină și iau încetunel o sorbitură. Mă ard ușor pe vârful limbii dar, la fel ca și ieri, la fel ca și mâine, a meritat.

Fac doi trei pași, ajung mulțumită pe balcon și mă uit în zare. Ceața din priviri mi se împrăștie treptat, la fel și cea pe care somul adânc și visele de-acum uitate au așezat-o azi-noapte pe GPS-ul meu intern. Mă regăsesc.

Încă o sorbitură, două, trei. Mă trezesc de-a dreptul si simt că toată zarva asta păsărească de afară e totuși… liniștitoare.

Mi-amintește de cum era acum mult, mult timp, atunci când mă trezeam în fiecare dimineață de vară la țară. Săream din pat și din „doi pași și trei mișcări” eram deja afară. Cerul de un albastru infinit stătea calm deasupra mea, iar soarele fără de nori și ale lui raze arzătoare mă trezeau pe loc. Din când în când o adiere răcoroasă îmi șoptea încet că încă-i dimineață, iar toți decibelii născuți din mii de piepturi de rândunele, găini și păsărei, porumbei și pui de gâscă, rațe și alte vietăți îmi aduceau o linișite imensă, așa cum numai acasă poți simți.

Acum sunt însă departe de timpul și locul acela, de „acasă”, acolo unde am visat de multe ori că odată și odată, nu știu cum, voi reveni.

Realizez însă că, așa cum stau eu acum si aici, cu o cafea în mană, cu zarva asurzitoare de afară în timpane și cu viitorul incert în fața mea, nu doar că mă simt la fel ca atunci, ci chiar sunt, după foarte mult timp, din nou acasă.

Și mă simt bine. Se pare că pâna la urmă, nu știu cum, am revenit. În sfârșit am regăsit sentimentul de a mă simți ca acasă, aici unde sunt acum.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s