La goana prin Cismigiu

Atunci cand muza inspiratiei nu sta calare pe creierul tau precum ar face-o un caine in calduri cu piciorul stapanului, nu-ti ramane decat sa spargi usa biroului la 6 fix.

Bine, la mine e mai degraba valabila situatia opusa in care, desi muza face zilnic dragoste in mod neprotejat cu mintea mea si ideile se nasc intr-un ritm normal, nimeni nu le vrea. Sunt abandonate intr-un .doc obscur numit Draft si lasate acolo sa moara de foame si de frig.

Pe scurt, e din ce in ce mai putin de lucru la mine la job, motiv pentru care ma aflu, asa cum am spus intr-un post anterior, intre etape. Mai trist chiar, din lipsa de activitate, la ora 6 fix sparg usa, cum se spune in argoul corporate.

Bine, niciodata nu am fost genul care sta 3 ore peste program, dar oricum nu obisnuiam sa-mi inchei ziua intr-un mod atat de regulat, zi dupa zi. Rutina se strecoara usor in programul meu, ceea ce ma deprima.

Plus ca, plecand acasa la 6 fix, fara sa vreau ma alatur unei multimi consistente care are obiceiul asta in fiecare zi. Totul e bine pana aici, mai putin faptul ca, din cauza aglomeratiei, liftul e mereu ocupat. Se opreste de nu stiu cate ori pe la toate etajele, mai putin la 4, acolo unde il astept eu. Evident, multi altii l-au chemat inaintea mea. Deja mi-e clar ca la ora asta birourilor din toata cladirea li se face greata brusc si vomita rauri de angajati in directia unui singur lift care nu accepta mai mult de 4 persoane deodata. Deci, trebuie sa astept ceva…

Evident, nu am rabdare, asa ca o iau pe scari. Asta ma face sa ma gandesc la timpul cand eram mica si la zilele in care liftul blocului turn in care locuiam se strica. Venind de la scoala, eram obligata sa urc toate cele 6 etaje pana acasa pe scari.

Holurile blocului erau inundate de lumina calda a dupa-amiezei, iar linistea adanca era intrerupta doar de respiratia mea sacadata care imi parea, in aceste conditii, extrem de zgomotoasa. Cat urcam, obisnuiam sa ma mir de ce vedeam nou pe la fiecare etaj: perdelute uzate care, in loc sa fie aruncate, erau puse cu grija la geamurile de pe hol; oglinzi patate de timp si agatate in cui de peretii ce ar fi avut mai degraba nevoie de un nou strat de var; ghivece cu ferigi stufoase sau ficusi mereu verzi, asa cum mama n-a reusit nicidata sa aiba, desi inca mai incearca; o usa recent vopsita pe care puteai vedea ici colo fire blonde lasate in urma de pensula prea uzata; o pereche de papuci vechi, de casa, descaltati la intrare de vreo gospodina preocupata sa tina cat mai departe praful de covorul persan din sufragerie.

Mi-am mai amintit ca pe vremea aceea urcam 6 etaje si totusi nu oboseam aproape deloc. Acum cand trebuie sa cobor 4, imi vine sa plang. Exagerez, dar totusi mi-am dat seama ca nu mai sunt deloc in forma.

“Trebuie sa fac sport”, mi-a trecut in consecinta prin minte pe la ora 6 si cateva minute, in timp ce coboram plictisita scarile cladirii de birouri. Cel mai la indemana pare a fi alergatul prin parc, desi e atat de plictisitor…

Cu toate acestea, in weekend sper sa am curaj s-o iau la goana prin Cismigiu, desi inca n-am “adidasi” si nici trening. Poate totusi fac rost de ele pana sambata.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s